„Coloniile Bunăvoinței” fac obiectul unei cereri transnaționale referitoare la șapte subsituri din Belgia și din Țările de Jos, înființate în secolul al XIX-lea pentru a reduce sărăcia prin locuri de muncă sociale în noile așezări agricole. Acestea au fost create ca un experiment social pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos de la acea dată, ale cărui frontiere fuseseră stabilite la Congresul de la Viena, într-un moment în care Europa era extrem de săracă. Coloniile au fost stabilite fie cu statut „liber” - pentru familiile cărora li s-a acordat oportunitatea de a gestiona ferme mici, fie cu statut „neliber” - ca structuri colective mari pentru vagabonzi și orfani. Rolul lor inițial a fost suspendat.

Coloniile Bunăvoinței au fost utilizate ca teren de testare a unei noi abordări publice-private, bazate pe investiții în agricultură pe terenuri nefertile, care oferea acces la educație și la locuri de muncă și menținea „pacea și ordinea publică”, pe de o parte, dar care întreținea, de asemenea, „ipoteze false privind potențialul de utilizare și productivitatea oamenilor și a terenurilor”, pe de altă parte. Cei 175 de ani de istorie evidențiază lunga evoluție a ideilor europene în ceea ce privește persoanele marginalizate social și gradul redus de recunoaștere a drepturilor acestora ca membri cu drepturi depline ai societății, consacrate în prezent în Carta drepturilor fundamentale.